Județul Suceava: scurt istoric

Divertisment

Cele mai vechi urme de locuire umană descoperite în perimetrul actual al județului Suceava datează din Paleoliticul superior, fiind semnalate în arealele localităților Probota, Baia, Bogdănești, Dolhasca, Udești ș.a.

În secolul I, populația dacilor liberi din acest spațiu geografic (costoboci, carpi) începe să aibă contacte frecvente cu civilizația romană, odată cu stabilirea legiunilor romane la Dunărea de Jos, drept mărturie fiind descoperirile de la Suceava, Scheia, Podeni, Zvoriștea ș.a. Urmele unor așezări aparținând dacilor liberi, descoperite la Suceava, Udești ș.a., din care s-au recuperate vase ceramice lucrate la roată, bine arse, confirmă continuitatea de locuire a acestora și în secolele II-III.

În secolele următoare, populația autohtonă românească împânzește spațiul sucevean cu așezări prefeudale (Suceava, Siret, Botoșani, Siliștea ș.a.), care încep să fie menționate documentar abia în secolele XIII-XIV.

În secolul XII-XIII existau în perimetrul actual al județului Suceava mai multe localități, bine organizare (Baia, Rădăuți, Suceava, Siret, Putna ș.a.), care au constituit adevărate puncte de reper în organizarea și dezvoltarea statului feudal Moldova (apărut la jumătatea sec. al XIV-lea) prin întemeierea unor cetăți, ctitorii religioase, târguri și a unor reședințe voievodale.

În perioada de început a statului feudal Moldova, un rol deosebit de important l-a avut localitatea Baia, atestată ca oraș în secolul al XIII-lea și apoi menționată cu numele ‘Civitas Moldaviae’ (1339), care a devenit prima capitală a Moldovei în timpul domniei lui Bogdan I (1359 — c.1365).

Epoca lui Petru I Mușat (c. 1375-c.1391) a constituit o etapă importantă în consolidarea tânărului stat feudal Moldova și, totodată, o perioadă de dezvoltare a orașelor, prin construirea de cetăți, fortificații, edificii laice și religioase etc.

În 1388, Petru I Mușat stabilește capitala Moldovei la Suceava, funcție amplificată în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, preluată apoi de domnii urmași și păstrată până în 1564, când Alexandru Lăpușneanu a mutat capitala Moldovei la Iași.

Apogeul strălucirii meleagurilor sucevene medievale a fost atins în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), când au fost emise numeroase hrisoave domnești referitoare la organizarea administrativă, juridică, fiscală, militară, comercială, la dezvoltarea economică și culturală a acestor zone, la apărarea teritoriului împotriva năvălirilor de tot felul etc.

Astfel, Ștefan cel Mare a extins și întărit Cetatea Sucevei, a construit numeroase edificii laice și religioase (Putna — prima ctitorie a lui Ștefan cel Mare, Voroneț, Pătrăuți ș.a.), a creat (la Putna) ateliere de lucrat broderii, țesături, podoabe, a pus bazele istoriografiei românești, prin elaborarea la cancelaria domnească a unor prețioase lucrări referitoare la epoca sa (‘Letopisețul anonim al Moldovei’, ‘Cronica moldo-germană’) etc.

Urmașii lui Ștefan cel Mare au continuat opera acestuia, prin construirea, refacerea sau doar prin împodobirea lăcașelor de cult cu picturi interioare și exterioare, cum sunt cele de la Voroneț, Moldovița, Sucevița, Arbore, Humor etc.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în secolul al XVII-lea, deși capitala Moldovei a fost mutată la Iași (1564) de către domnul Alexandru Lăpușneanu, orașul Suceava a rămas un important centru urbanistic al Moldovei, unii domni preferând să aibă reședința tot la Suceava, așa cum a fost Aron Vodă Tiranul, iar alții, ca Ieremia Movilă, Vasile Lupu au reparat Cetatea Sucevei folosind-o ca adăpost pentru familiile lor.

Un moment important în istoria județului a avut loc în 1600, când Mihai Viteazul a intrat în Suceava, acțiune ce a marcat unirea, pentru prima oară, a Moldovei cu Țara Românească și cu Transilvania.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma războiului ruso-turc (1768-1774), Bucovina a fost cedată (7 mai 1775) Austriei de către Imperiul Otoman, prin actul de la Palamuta, ținută sub administrație militară austriacă până în 1786 și inclusă apoi Imperiului Habsburgic (în 1791) prin Tratatul de pace de la Șiștov. Astfel, timp de aproape 150 de ani, Bucovina s-a aflat sub stăpânire habsburgică, administrația imperială manifestând un interes deosebit pentru exploatările forestiere și miniere din această zonă în interesul său.

Revoluția de la 1848, în urma căreia guvernul de la Viena a acordat Bucovinei autonomie internă și titlul de ducat, actul Unirii Moldovei cu Țara Românească (24 ianuarie 1859) și Primul Război Mondial au constituit etape în lupta pentru unitate națională a românilor din toate provinciile stăpânite de străini, inclusiv a bucovinenilor.

Astfel, la 14/27 octombrie 1918, s-a format Adunarea Constituantă a Bucovinei, care a adoptat moțiunea pentru ‘Unirea Bucovinei cu celelalte țări românești într-un stat național independent’, iar la 15/28 noiembrie 1918, Congresul Național din Bucovina, întrunit la Cernăuți, a hotărât, cu majoritate de voturi, ‘Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României’.

Această hotărâre a românilor din Bucovina a fost recunoscută la 10 septembrie 1919, prin Tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye, după ce, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia realizase și unirea Transilvaniei cu România, creându-se statul național unitar român, cunoscut și sub numele de România Mare.

În perioada interbelică, Suceava a cunoscut un evident progres economic-social, cultural, științific și de învățământ, prin extinderea instituțiilor românești în acest teritoriu, prin îmbunătățirea rețelei școlare și sanitare, prin editarea de cărți, reviste și ziare în limba română etc.

Însă, după doar două decenii, soarta vitregă a Bucovinei se repetă, de data aceasta prin notele ultimative din 26-27 iunie 1940, adresate de guvernul sovietic guvernului României, prin care URSS anexa Nordul Bucovinei împreună cu ținutul Herța și Basarabia.

Odată cu intrarea și participarea României în cel de-al Doilea Război Mondial (iunie 1941), Bucovina, ținutul Herței și Basarabia au fost eliberate și reintegrate în hotarele României, până în 1944, când acestea au fost ocupate din nou de trupele sovietice și încorporate la URSS (astăzi Nordul Bucovinei și ținutul Herței aflându-se înglobate în Ucraina, ca urmare a destrămării, în 1991, a fostei URSS).

În perioada postbelică, județul Suceava, ciuntit din punct de vedere teritorial, a fost obligat să se dezvolte în coordonatele impuse de regimul comunist, până la dispariția acestuia în decembrie 1989.

În ultimii 200 de ani, ținutul Sucevei a suferit repetate amputări teritoriale și modificări administrative, oscilând ca suprafață între 1.309 km pătrați (cel mai mic județ din perioada interbelică, în 1938, cu 2 orașe — Suceava și Solca, 68 de sate și 3 plăși), 13.750 km pătrați (în perioada 1950-1968, când a existat regiunea Suceava, cu opt raioane, zece orașe și câteva sute de sate) și 8.553 km pătrați în prezent (al doilea județ al țării după județul Timiș).

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *